The website uses cookies. By using this site, you agree to our use of cookies as described in the Privacy Policy.
I Agree
Karina Iacob
9 articles
My Web Markups - Karina Iacob
  • pe senzațiile, intrinsec subiective, ale persoanei care percepe obiectul în cauză nu răspunde cerinței de precizie și obiectivitate impuse
  • Atunci când un obiect prezintă caracteristicile amintite în cuprinsul punctelor 30 și 32 din prezenta hotărâre și constituie, prin urmare, o operă, el trebuie, în această calitate, să beneficieze de o protecție în temeiul dreptului de autor, în conformitate cu Directiva 2001/29, având în vedere că întinderea acestei protecții nu depinde de gradul de libertate de creație de care a dispus autorul s
  • existența unui obiect identificabil în mod suficient de precis și de obiectiv
  • realizarea unui obiect a fost determinată de considerații tehnice, de reguli sau de alte limitări, care nu au lăsat loc exercitării niciunei libertăți de creație, respectivul obiect nu poate fi considerat ca având originalitatea necesară
  • În ceea ce privește primul dintre aceste elemente, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, pentru ca un obiect să poată fi considerat drept original, este necesar și în același timp suficient ca el să reflecte personalitatea autorului său, manifestând alegerile libere și creative ale acestuia din urmă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2011, Painer, C‑145/10, EU:C:2011:798, punctele 88, 89 și 94,
  • Termenul „operă” la care se referă această dispoziție figurează atât în cuprinsul articolului 3 alineatul (1), cât și în cuprinsul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29 privind drepturile exclusive recunoscute autorului unei opere în ceea ce privește comunicarea publică și distribuirea acesteia, precum și în cuprinsul articolelor 5-7 din directiva menționată, care vizează, primul, excepțiile sau limitările care pot fi aduse acestor drepturi exclusive și, ultimele două, măsurile tehnice și măsurile de informare care asigură protecția drepturilor exclusive menționate
6 annotations
  • cadru general
  • interpretare conformă a dispoziției naționale
  • Prin urmare, o instanță națională nu poate considera în mod valabil că se găsește în imposibilitatea de a interpreta o dispoziție națională în conformitate cu dreptul Uniunii, pentru simplul motiv că această dispoziție a fost interpretată, în mod constant, într‑un sens care nu este compatibil cu dreptul menționat
  • Trebuie să rămână neaplicată într‑un litigiu precum cel de față o normă juridică națională – precum în speță articolul 9 alineatul (1) din [AGG] – conform căreia aplicarea unui tratament diferențiat pe motive de religie la angajarea în comunități religioase și în unitățile aflate în subordinea acestora este admisă și atunci când apartenența la o anumită religie reprezintă o cerință profesională justificată, ținând seama de identitatea acestei comunități religioase, în raport cu dreptul său la autodeterminare?
  • Articolul 4 alineatul (2) din Directiva [2000/78] trebuie interpretat în sensul că un angajator precum pârâta în speță – respectiv Biserica în numele său – poate stabili el însuși în mod obligatoriu dacă, prin natura activității sau prin contextul în care este exercitată, o anumită religie a unui candidat constituie o cerință profesională esențială, legitimă și justificată în privința eticii organizației respective?
  • Având în vedere cele ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că o instanță națională sesizată cu un litigiu între doi particulari este ținută, în cazul în care nu este posibilă interpretarea dreptului național aplicabil în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2000/78, să asigure, în cadrul competențelor sale, protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din articolele 21 și 47 din cartă și să garanteze efectul deplin al acestor articole, lăsând neaplicată, dacă este necesar, orice dispoziție națională contrară.
  • Astfel, o asemenea obligație de a stabili un echilibru între diferitele interese implicate nu afectează cu nimic invocabilitatea, într‑un astfel de litigiu, a drepturilor în discuție
  • instanța națională ar fi ținută să garanteze, în cadrul competențelor sale, protecția juridică ce decurge pentru justițiabili din articolele 21 și 47 din cartă și să garanteze efectul deplin al acestor articole, lăsând neaplicată, dacă este necesar, orice dispoziție de drept intern contrară.
  •   Pe de altă parte, trebuie subliniat că, la fel ca articolul 21 din cartă, articolul 47 din aceasta, referitor la dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, este suficient în sine și nu trebuie să fie precizat prin dispoziții ale dreptului Uniunii sau ale dreptului național pentru a conferi particularilor un drept care să poată fi invocat ca atare.
  • Consacrat la articolul 21 alineatul (1) din cartă, această interdicție este suficientă prin ea însăși pentru a conferi particularilor un drept care poate fi invocat ca atare într‑un litigiu care îi opune într‑un domeniu acoperit de dreptul Uniunii (a se vedea, în ceea ce privește principiul nediscriminării pe motive de vârstă, Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Association de médiation sociale, C‑176/12, EU:C:2014:2, punctul 47).
  • Directiva 2000/78 nu instituie ea însăși principiul egalității de tratament în domeniul încadrării în muncă și al ocupării forței de muncă,
11 annotations
  • Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că principiul efectivității trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că o acțiune introdusă de un consumator în scopul restituirii unor sume plătite fără a fi datorate în cadrul executării unui contract de credit, în temeiul unor clauze abuzive în sensul Directivei 93/13 sau al unor clauze contrare cerințelor Directivei 2008/48, este supusă unui termen de prescripție de trei ani care începe să curgă din ziua în care a intervenit îmbogățirea nejustificată.
  • urmărind în esență să se stabilească dacă principiul efectivității trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care prevede că o acțiune introdusă de un consumator în scopul restituirii unor sume plătite fără a fi datorate, în temeiul unor clauze abuzive în sensul Directivei 93/13 sau al unor clauze contrare cerințelor Directivei 2008/48, este supusă unui termen de prescripție de trei ani care începe să curgă din ziua în care a intervenit îmbogățirea nejustificată.
  • Articolul 47 din cartă și principiul efectivității se opun unei astfel de practici naționale, potrivit căreia revine consumatorului sarcina de a dovedi în justiție că persoanele care acționează pentru creditor aveau cunoștință de faptul că creditorul încalcă drepturile consumatorului, în speță de faptul că, prin neindicarea [DAE] exacte, creditorul încalcă o normă legală, precum și de a dovedi cunoașterea faptului că, în acest caz, împrumutul este acordat fără dobândă și că creditorul s‑a îmbogățit fără justă cauză prin perceperea dobânzilor?
  •   Articolul 47 din [cartă], implicit dreptul consumatorului la o protecție jurisdicțională efectivă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări – precum cea prevăzută la articolul 107 alineatul (2) din Codul civil [slovac], privind prescrierea dreptului consumatorului într‑un termen de prescripție obiectiv de trei ani – potrivit căreia dreptul consumatorului la restituirea unei prestații care decurge dintr‑o clauză contractuală abuzivă se prescrie chiar și în cazul în care consumatorul respectiv nu este în măsură să evalueze el însuși clauza contractuală abuzivă, iar o astfel de prescripție curge chiar și în situația în care consumatorul nu avea cunoștință de caracterul abuziv al clauzei contractuale?
4 annotations
  • mith, C‑122/17,
  • Curtea a admis că dispoziții necondiționate și suficient de precise ale unei directive pot fi invocate de justițiabili printre altele împotriva unui stat membru și a tuturor organelor administrației sale, inclusiv a autorităților descentralizate
  •  Acestea fiind spuse și referitor, în primul rând, la eventualul efect direct care ar trebui recunoscut articolului 7 din Directiva 2003/88, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, în toate situațiile în care dispozițiile unei directive sunt, din punctul de vedere al conținutului, necondiționate și suficient de precise, particularii sunt îndreptățiți să le invoce în fața instanțelor naționale împotriva statului fie atunci când acesta nu a transpus această directivă în dreptul național în termenele stabilite, fie atunci când a efectuat o transpunere incorectă
  • neimplicând astfel o concretizare prin dispoziții de drept al Uniunii sau de drept naționa
  • deopotrivă imperativ și necondiționat,
  • consacrat în beneficiul oricărui lucrător de articolul 31 alineatul (2) din cartă
  • principiu esențial al dreptului social al Uniunii
  • acesta este valabil și în situația în care raportul de muncă lega doi particulari?”
  • recunoaște moștenitorului unui angajat care a decedat în timpul exercitării raportului de muncă dreptul la o compensație financiară pentru concediul anual minim care îi revenea angajatului înaintea decesului, drept exclus de
  • instanța națională sesizată cu un litigiu între moștenitorul unui lucrător decedat și fostul angajator al acestui lucrător trebuie să lase neaplicată reglementarea națională menționată și să se asigure că respectivului moștenitor i se acordă beneficiul unei indemnizații financiare, în sarcina acestui angajator, pentru concediul anual plătit dobândit în temeiul dispozițiilor menționate și neefectuat de respectivul lucrător înainte de deces. Această obligație se impune instanței naționale în temeiul articolului 7 din Directiva 2003/88 și al articolului 31 alineatul (2) din cartă atunci când litigiul opune un astfel de moștenitor unui angajator având calitatea de autoritate publică și în temeiul celei de a doua dintre aceste dispoziții atunci când litigiul opune moștenitorul unui angajator având calitatea de particular.
  • a reveni, așadar, acesteia, într‑o situație precum cea care caracterizează cauza C‑570/16, sarcina de a asigura, în cadrul competențelor sale, protecția juridică ce decurge din respectiva dispoziție și să garanteze efectul deplin al acesteia, lăsând neaplicată, dacă este necesar, reglementarea națională menționată
  • Apoi, în special, Curtea a admis deja că interdicția consacrată la articolul 21 alineatul (1) din cartă este suficientă prin ea însăși pentru a conferi unui particular un drept care poate fi invocat ca atare într‑un litigiu care îl opune altui particular (Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctul 76), fără, așadar, ca articolul 51 alineatul (1) din cartă să se opună.
  •  Mai întâi și astfel cum avocatul general a amintit la punctul 78 din concluzii, împrejurarea că anumite dispoziții de drept primar se adresează, în primul rând, statelor membre nu este de natură să excludă că acestea se pot aplica în raporturile dintre particulari (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctul 77).
  •  În ceea ce privește efectul astfel manifestat de articolul 31 alineatul (2) din cartă față de angajatorii care au calitatea de particular, este necesar să se arate că, deși articolul 51 alineatul (1) din această cartă precizează că dispozițiile sale se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, articolul 51 alineatul (1) menționat nu abordează, în schimb, chestiunea dacă astfel de particulari pot, eventual, să fie direct obligați să respecte anumite dispoziții ale respectivei carte și, prin urmare, nu poate fi interpretat în sensul că ar exclude în mod sistematic o asemenea eventualitate.
  • Articolul 31 alineatul (2) din cartă are astfel, în particular, drept consecință, în ceea ce privește situațiile care intră în domeniul de aplicare al acesteia, pe de o parte, faptul că instanța națională trebuie să lase neaplicată o reglementare națională precum cea în discuție în litigiile principale,
  • În consecință, respectiva dispoziție este suficientă prin ea însăși pentru a conferi lucrătorilor un drept care poate fi invocat ca atare într‑un litigiu care îi opune angajatorului lor într‑o situație acoperită de dreptul Uniunii și care intră, așadar, în domeniul de aplicare al cartei (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctul 76).
  • Având în vedere ceea ce precedă, este necesar, în al doilea rând, să se examineze domeniul de aplicare al articolului 31 alineatul (2) din cartă, pentru a determina dacă această dispoziție, despre care s‑a stabilit, la punctele 52-63 din prezenta hotărâre, că are vocație să se aplice unor situații precum cele aferente litigiilor principale și că trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări precum cea în discuție în litigiile principale, poate fi invocată într‑un litigiu între particulari, precum cel care caracterizează cauza C‑570/16, pentru a obține înlăturarea de către instanța națională a reglementării naționale menționate și acordarea către moștenitorii lucrătorului decedat a unei indemnizații financiare, în sarcina fostului angajator al acestuia, pentru concediul anual plătit neefectuat la care avea dreptul respectivul lucrător, în temeiul dreptului Uniunii, la data decesului său.
  • decurge nu numai din articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88, ci și din articolul 31 alineatul (2) din cartă
  • Articolul 31 alineatul (2) din cartă are astfel, în particular, drept consecință, în ceea ce privește situațiile care intră în domeniul de aplicare al acesteia, faptul că statele membre nu sunt libere să adopte o reglementare în temeiul căreia decesul unui lucrător îl privează pe acesta în mod retroactiv de beneficiul dreptului la concediu anual plătit pe care l‑a dobândit înainte de deces și, prin urmare, pe moștenitorii acestuia de beneficiul indemnizației financiare care se substituie dreptului la concediu, ca aspect patrimonial constitutiv al acestui drept.
  • espectiva dispoziție consacră „dreptul” oricărui lucrător la o „perioadă anuală de concediu plătit”.
  •  Întrucât reglementarea națională în discuție în litigiul principal operează o transpunere a Directivei 2003/88, în consecință, articolul 31 alineatul (2) din cartă are vocație de a fi aplicat în litigiile principale (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 ianuarie 2014, Association de médiation sociale, C‑176/12, EU:C:2014:2, punctul 43).
  •   În acest context, instanța de trimitere ridică în plus problema dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 sau articolul 31 alineatul (2) din cartă pot avea ca efect constrângerea angajatorului la plata unei indemnizații financiare pentru concediul anual plătit neefectuat către moștenitorii lucrătorului, în pofida împrejurării că, în speță, dispozițiile dreptului național menționate la punctul 15 din prezenta hotărâre exclud o astfel de posibilitate.
22 annotations
  • vânzătorul răspunde față de consumator pentru o neconformitate care rezultă dintr-un act sau o omisiune
  • excepția
  • garanția comercială dă naștere unei obligații juridice în condițiile stabilite în publicitatea privind garanția comercială
  • producătorul răspunde direct față de consumator,
  • disponibile în momentul încheierii contractului sau anterior
  • vânzătorul îi rambursează consumatorului prețul plătit pentru bunuri,
  • consumatorul returnează vânzătorului bunurile, pe cheltuiala acestuia din urmă
  • numai în raport cu bunurile respective
  • doar la unele dintre bunurile livrate
  • declarație către vânzător
  • proporțională
  • Consumatorul nu este obligat să plătească pentru utilizarea normală a bunurilor înlocuite în perioada care a precedat înlocuirea acestora.
  • bligația de a repara sau înlocui bunurile include demontarea bunurilor neconforme și instalarea bunurilor de înlocuire sau a bunurilor reparate
  • Vânzătorul preia bunurile înlocuite pe propria cheltuială.
  • scopul pentru care consumatorul a solicitat bunurile în cauză
  • fără vreun inconvenient semnificativ pentru consumator
  • într-un termen rezonabil
  • fără costuri;
  • Statele membre pot reglementa dacă și în ce măsură o contribuție a consumatorului la neconformitate afectează dreptul acestuia la măsuri corective.
  • onsumatorul are dreptul de a suspenda plata unei părți restante din prețul bunurilor
  •  Consumatorul nu are dreptul de a obține încetarea contractului dacă neconformitatea este minoră.
  • vânzătorul a declarat
  • asemenea gravitate
  • vânzătorul a refuzat să aducă în conformitate bunurile
  • se constată o neconformitate, în pofida eforturilor vânzătorului de a o remedia;
  • vânzătorul nu a finalizat reparația sau înlocuirea
  • încetarea
  • reducere proporțională
  • reparație și înlocuire
  • încetarea contractului
  • reducere proporțională a prețului
  • aducerea în conformitate
  • Prezenta directivă nu se aplică: (a) niciunui suport material care servește exclusiv ca suport al conținutului digital; (b) niciunui bun vândut prin executare silită sau în alt mod, prin autoritatea legii.
  • se aplică conținutului digital sau serviciilor digitale care sunt încorporate în bunuri sau interconectate cu acestea
  • nu se aplică
  • consumator și un vânzător.
  • „consumator” înseamnă orice persoană fizică care, în legătură cu contractele reglementate de prezenta directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității comerciale, industriale, artizanale sau profesionale a persoanei respective
  • norme comune privind anumite cerințe referitoare la contractele de vânzare încheiate între vânzător și consumator
38 annotations